Despre inteligență și artă

16:11 Toyist Hribso 0 Comments

Una din barierele pe care le avem de depașit este împărțirea arbitrară între inteligență și prostie. Împărțirea mi se pare din start complet greșită. Denumirea noastră ca specie este homo sapiens. Asta înseamnă din start o diferență majoră comparativ cu regnul animal. Toți suntem inteligenți. Toți avem capacitatea de a reține, de a discerne, de a sintetiza. Felul în care ne folosim acest potețial face însă diferența. Unii îl folosesc la 10%, alții la 90% sau chiar 100%. Ce împiedică acest potențial să se dezlănțuie este însă lipsa curiozității. De multe ori comoditatea, ideea ca lucrurile sunt așa cum am învățat că sunt ne așează bariere.

Cât însă sunt speculații și cât este adevăr? Este oare adevarată ideea pe care o vedem la tot pasul - atât de mult încât o considerăm ca un adevăr imuabil - că iarba este verde și cerul albastru? Din punct de vedere științific nu. Iarba are o densitate moleculară care filtrează lumina. O parte a spectrului cromatic este absorbită de firul ierbii, cealaltă parte este reflectată în exterior. Ochiul o captează și prin senzațiile care ajung pe scoarța cerebrală se crează senzația de verde. In realitate verdele nu este altceva decât o iluzie, iar iarba este de fapt incoloră. Mai mult, anumite persoane se nasc cu imposibilitatea de a distinge culoarea verde de cea roșie (daltonism). Pentru ei iarba nu a fost niciodată verde.

Ne e mai comod să considerăm iarba verde și ne intrigăm deseori când iarba unui tablou este infățișată albastră. Aici putem vorbi și de ceea ce considerăm realitate. Căci realitatea nu este decât o normă socială. Persoanele cu daltonism reprezintă cam 0,5% din populația planetei. Imaginați-vă că mâine proporția s-ar inversa. Atunci iarba n-ar mai fi verde.

Barierele sunt așezate însă și de social. Foarte mulți se tem însă de a intra în cercul strâmt al specialiștilor artei. Aici e de discutat. Orice club sau cerc poate da senzația unui perimetru exclusivist. Totuși n-ar trebui asociat un asemenea perimetru cu snobismul, ce reprezintă o altă mâncare de pește. Un club exclusivist poate fi și cel al medicilor, unde e aproape imposibil să urmărești discuții extrem de tehnice. Sau al experților contabili. Sau al mecanicilor auto. Există însă persoane atât de curioase încât pot realiza imposibilul, infromându-se pentru a avea acces.

Cum funcționează lucrurile în cazul artei? Poate că ar trebui să plecăm de la premiza că rolul criticului de artă este de a lămuri și nu de a servi un fel de mambo-jambo în genul celui din sceneta lui Toma Caragiu. În definitiv toți trecem prin critică literară în liceu; de ce ar fi critica plastică mai prejos decât cea literară? Cu toții înțelegem un comentariu literar al Scrisorii pierdute. De ce n-am înțelege și unul pe marginea unei picturi ca Guernica? E drept că în școală eram siliți să facem acest lucru pentru a trece clasa. Critica plastică ține însă de alegerea noastră.

Totul se reduce însă la capacitatea noastră de a absorbi informație și - în definitiv - la gradul nostru de curiozitate.

Timpurile pe care le trăim aduc însă și multe îmbunătățiri. În anii 70 sociologul Alvin Tofller profețea că peste un anumit număr de ani oamenii vor beneficia de o bancă de date exterioară, la care pot apela ori de câte ori au nevoie (Alvin Toffler - Șocul viitorului). A reține nu mai devine astfel literă de lege. Astăzi oricine poate afla de pe Google orice. Dacă X îți pomenește pe mess de filozoful/artistul/scriitorul Y poți intra pe Wikipedia și îi poți răspunde Da, îl știu, chiar dacă habar nu aveai de existența lui Y. Devine atât de dificil să aflăm cât știe sau cât nu știe interlocutorul nostru încât actul de a cunoaște în sine nu mai prezintă prea mare importanță. Însă oare este atât de important să ne etichetăm interlocutorul în funcție de cât știe sau nu știe? Reprezintă inteligența capacitatea de inmagazinare a informațiilor? Din punctul meu de vedere inteligența este în primul rând capacitatea de sintetiza informația, de a o procesa și de a o integra unui sistem propriu. Depozitul de informații e de dorit, dar poate lipsi câtă vreme există în afară.

Neîncrederea în propria inteligență reperezintă o piedică serioasă. În orice, nu doar în artă. Pe net apare datorită unor măgării de tipul amice, esti prost! de care ne lovim uneori. Depinde însă și de ce vrei să porți o discuție, pentru a-ți gâdila EGO-ul sau doar de dragul ideilor? Când discuțiile nu se poticnesc de personalitatea celor care le poartă atunci jocul ideilor țâșnește ca un foc de artificii. Participanții nu se mai comportă ca pe un câmp de luptă (eu știu cel mai mult, tu habar n-ai!) ci devin o familie, ajutându-se unii pe alții (ce nu știi tu iți explic eu și ce nu știu eu îmi spui tu). Totul pentru a lăsa loc discuției să curgă netulburată. Din păcate netul a devenit de multă vreme un câmp de bătălie și un loc al discuțiilor.

Dar cine știe ce ne mai rezervă viitorul. Noi vom continua să discutăm despre artă, cu voia și pentru plăcerea voastră.

0 comentarii: