Arta ca artă

12:53 Toyist Hribso 0 Comments

Deși ciudată formularea arta - în forma pe care o cunoaștem astăzi, ca act de admirație față de o operă agățată de peretele unui muzeu - a apărut mult mai târziu.

Oamenii au avut întotdeauna nevoie de o memorie externă care să stocheze principalele puncte prin care a trecut umanitatea. Fie că vorbim de o istorie a umanității, fie că vorbim de o istorie a unui grup sau chiar a unei singure persoane, nevoia de a conserva a fost cea care a stat la baza tuturor artelor. Astăzi admirăm arta rupestră, liniile elegante ce compun animalele de pe pereții peșterilor, însă în timpurile în care au fost pictate aceste produse nu aveau o funcție estetică.

Ele puteau servi ca manual de vânătoare, ca amprente pentru a identifica membrii unei familii - aceștia căutau palmele imprimate pe perete si atingându-le ajungeau la concluzia ca nimeni nu lipsește - ori ca imagini care incapsulau spiritul animalelor vânate.

Arta a avut inițial o funcție practică, aceea de a reprezenta și stoca lumea exterioară (aplicabil și pentru cea religioasă). Mitul artistului rupt de realitate e de dată recentă. În Renaștere pictorii aveau adevărate uzine de tablouri unde, de multe ori, maestrul executa doar schița iar angajații o pictau în maniera deprinsă. Asta pentru că era nevoie de volum, de producție.

Familii nobile aveau nevoie de portretele strămoșilor pentru a-și confirma genealogia, corporații meșteșugărești comandau scene de la vreo conferință sau portrete de grup cu membrii breslei. În fapt avem funcția pe care o atribuim astăzi albumelor cu fotografii sau CD-urilor care ne stochează amintirile. Fotografia a elibrat o mare parte din funcțiile pe care arta era obligată să le pună la dispoziție. Nu fără dureri însă, pentru că pictorii nu au înțeles noua tendință și oricum felia de a fotografia era pentru cei mai mulți un mijloc de existență. Cinematograful a preluat alte funcții și atunci arta s-a trezit în situația de a căuta alte mijloace de a se susține. Au început experiențele de lumină și culoare, diverse experimente, practic o existență autonomă a artei.

Nu în totalitate însă. Numeroase exprimări vizuale care folosesc limbaj plastic (relația culorilor, relația formelor, relația dintre formă și culoare etc.) pot servi unor utilități practice. Designul foloște aceleași principii ca și pictura de șevalet, însă e încorsetat de funcțiile pratice ale produsului. Nu poți face butonul de ON/OFF al unui produs mic și transparent doar pentru ca ți se pare că e mai frumos, pur și simplu pentru că utilizatorul l-ar căuta trei săptămâni și în final ar arunca produsul. În design forma este menită să servească funcției. Publicitatea, pictura decorativă sunt exemple de artă încorsetată.

La extremă arta pentru artă, arta ca exprimare necondiționată a artistului ar fi ceea ce percepem în mod curent ca fiind artă. Desigur, exprimarea poate fi șocantă, absurdă, incitantă, uneori ofensatoare. În unele cazuri legislația chiar o protejează (pamfletul). Discuțiile se pot lungi, însă ar fi interesantă o provocare:

ce credeți voi că înseamnă arta?

0 comentarii: